Pentru toti dintre noi a trai inseamna a regreta. Inevitabil. Poate vreodata nu ne-am comportat exemplar intr-o situatie, cateodata am gresit crunt, iubirile abandonate sau neterminate, toate se strang in manunchiul nostru, snopul nostru vital de regrete. Regretam ca nu am facut uneori mai mult, ca nu ne-am testat limitele, puterile si am ramas la un stadiu socio-emotional nesatisfacator pentru ambitiile si asteptarile noastre. “Puteam mai mult, ar fi trebuit sa fac…”, “ as fi putut fi fericit daca…” Nu cred ca oamenii sunt construiti sa regrete, insa regretele sunt inevitabile precum viata insasi. Traiesti deci vei regreta. Credeam ca oamenii mari, cei care si-au urmat telurile, ambitiile, cei care au avut vant in vele, ce pe care i-a urmat si norocul, credeam ca nu au regrete. Ciudat: au mai multe decat oricine. Tocmai ei. De ce? Pentru ca ei stiu ce puteri avem cu adevarat noi oamenii asupra destinului nostru, stiu ce lucruri incredibile putem face, produce, inventa. Ori stiind asta ajungi sa crezi ca, fir-ar, cerul este limita! Si cu toate astea nimeni nu ajunge defap la cer, niciodata. Ei asta da regret, sa sti ca poti, nu sa crezi, si sa nu ajungi niciodata acolo. Si asta pentru ca pana la urma cel mai mare regret este ca nu suntem perfect liberi, nu suntem imens capabili, nu ne construim noi drumul, nu complet, nu noi detinem intreg controlul. Cel mai mare regret este ca nu vei atinge niciodata cerul. Cel mai mare regret este ca vei atinge candva cerul, exact atunci cand nu mai vrei asta.
miercuri, 14 martie 2012
sâmbătă, 11 decembrie 2010
Diversitate si ură
Cei albi ii urasc pe cei negri, pentru ca sunt negrii.
Cei negri ii urasc pe cei albi, pentru ca sunt albi.
Unii ii urasc pe evrei, pentru ca sunt evrei.
Unii urasc musulmanii, pentru ca sunt musulmani.
Unii urasc crestinii, pentru ca sunt crestini.
Unii ii urasc pe homosexuali, pentu ca sunt homosexuali.
Unii ii urasc pe bogati, pentru ca sunt bogati.
Unii ii urasc pe cersetori, pentru ca sunt cersetori.
Unii urasc ipocritii, lasii, urâţii, pentru ca sunt ipocriti, lasi sau urâţi.
Unii urasc obiceiurile altora, tabieturile altora, viciile altora.
Unii urasc linistea altora, implinirea sufleteasca a altora, frumusetea altora.
Unii se urasc pe sine, pentru ceea ce nu sunt.
Unii il urasc pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu le permite.
A fi un paradox este esenta umana: toti iubim faptul ca suntem unici, insa urâm ca suntem diversi.
Din acest motiv, cred cu tarie ca Dumnezeu ne iubeste si ne uraste cu aceeasi greaţă. Orice fiinta normala care cauta sa ne inteleaga, nu poate avea decat aceste doua sentimente, simtite cu egala tarie: iubesc sa va urăsc, la fel de mult cât urăsc sa va iubesc!
Cei negri ii urasc pe cei albi, pentru ca sunt albi.
Unii ii urasc pe evrei, pentru ca sunt evrei.
Unii urasc musulmanii, pentru ca sunt musulmani.
Unii urasc crestinii, pentru ca sunt crestini.
Unii ii urasc pe homosexuali, pentu ca sunt homosexuali.
Unii ii urasc pe bogati, pentru ca sunt bogati.
Unii ii urasc pe cersetori, pentru ca sunt cersetori.
Unii urasc ipocritii, lasii, urâţii, pentru ca sunt ipocriti, lasi sau urâţi.
Unii urasc obiceiurile altora, tabieturile altora, viciile altora.
Unii urasc linistea altora, implinirea sufleteasca a altora, frumusetea altora.
Unii se urasc pe sine, pentru ceea ce nu sunt.
Unii il urasc pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu le permite.
A fi un paradox este esenta umana: toti iubim faptul ca suntem unici, insa urâm ca suntem diversi.
Din acest motiv, cred cu tarie ca Dumnezeu ne iubeste si ne uraste cu aceeasi greaţă. Orice fiinta normala care cauta sa ne inteleaga, nu poate avea decat aceste doua sentimente, simtite cu egala tarie: iubesc sa va urăsc, la fel de mult cât urăsc sa va iubesc!
marți, 17 august 2010
Micuta floare
La inceput n-am stiut ce sa cred. Statea acolo in ghiveci, mica, doar cu niste frunze pricajite, grupate ca-ntr-o spaima nedeslusita, cu cativa bulbi mici si nedefiniti asteptand vremuri mai bune, pentru a se deschide. Nu stiam mare lucru despre ea. Decat ce aflasem de ici, de colo. Stiam ceva despre micuta floare insa nu atat incat sa-i acord intregul meu timp. Am pus-o pe pervaz in bataia razelor de soare, am privit-o intrigat un timp, mi-am dat singur verdictul in ceea ce o priveste: imi placea. Era un sentiment nedefinit totusi, era plapanda si zgribulita parca, imi era teama sa o ating, sfiala unui necunoscator. Mi-am promis sa o invat, singur, fara ajutor. Mi-am promis sa nu o judec decat atunci cand voi sti totul despre ea, sa nu am preconceptii si mandrii, sa uit parerile trecute, sa o iau de la capat. Stiam ca nu-mi va fi usor; stiam ca impart spatiul cu cineva de acum. Incercam sa o respect si sa ma imprietenesc cu ea. Am privit-o indelung. Soarele a apus blajin peste frunzele ei micute, i-a zambit pret de cateva secunde, a mangaiat-o si i-a spus noapte buna. Am inceput sa incerc sa o invat. I-am privit atent culoarea, i-am atins sfios frunzele, tulpina, florile in devenire. Dupa un timp scurs impreuna, intr-o zi a facut o mica floare. O mica floare de o culoare de final de rogvaiv, micuta, sfioasa, un pic ondulata. Mi-a placut imediat. Floarea mea devenea... o floare. Se imbata in razele soarelui, se rasfata cu radacinile in pamantul bogat si in apa ce-i strabatea fiinta. Vorbeam adesea, orice, fara ocolisuri. Eram confidenti. Era superb in lumea ei: fara rautati, fara cuvinte urate, fara duplicitate, fara avaritie, doar iubire atotstapanitoare, doar pasiune si extaz, doar voluptate imbatatoare, doar ganduri fericite, doar zambete, doar optimism. S-a suparat cand i-am spus ca eu cred ca este un pic prea optimista, ca lumea nu este chiar asa, indiferent ca discutam de a mea sau a ei:
- Porti prea multe in spate, mi-a spus...
- Nu port mai mult decat pot duce, si nimic din ce nu-mi trebuie. Lumea nu e un loc urat, nu pot acuza totul si pe toti; tu esti noua aici, eu voi fi aici pentru tine, totdeauna, iar daca din ce vom trai va fi sa fie cum spui tu, atunci foarte bine, eu ma insel, si nu voi regreta ca m-am inselat.
Dar in curand a inteles ca nu ma inselam, nu totul era ceea ce parea. Si a invatat, si m-a invatat si m-a imbogatit mai mult decat am putut spera. Si desi pe mica ei tulpina au aparut si cativa spini, ei nu m-au intepat niciodata, pentru ca nu erau pentru mine.
A facut multe flori, au trecut zile, sptamani, ani. Nu totul a fost totdeauna perfect, dar daca nu e perfect insemna ca e real. O privesc in diminetile ploioase imediat ce-mi ridic pleoapele mintii, e bine ca e acolo, e obisnuinta mea tainica, firava si eterna, e sentimentul posibilitatii lucrurilor diafane, este recastigarea inocentelor alungate, este sentimentul recunoscator ca teama e ridicola. E mica mea floare Violeta. Multumesc!
- Porti prea multe in spate, mi-a spus...
- Nu port mai mult decat pot duce, si nimic din ce nu-mi trebuie. Lumea nu e un loc urat, nu pot acuza totul si pe toti; tu esti noua aici, eu voi fi aici pentru tine, totdeauna, iar daca din ce vom trai va fi sa fie cum spui tu, atunci foarte bine, eu ma insel, si nu voi regreta ca m-am inselat.
Dar in curand a inteles ca nu ma inselam, nu totul era ceea ce parea. Si a invatat, si m-a invatat si m-a imbogatit mai mult decat am putut spera. Si desi pe mica ei tulpina au aparut si cativa spini, ei nu m-au intepat niciodata, pentru ca nu erau pentru mine.
A facut multe flori, au trecut zile, sptamani, ani. Nu totul a fost totdeauna perfect, dar daca nu e perfect insemna ca e real. O privesc in diminetile ploioase imediat ce-mi ridic pleoapele mintii, e bine ca e acolo, e obisnuinta mea tainica, firava si eterna, e sentimentul posibilitatii lucrurilor diafane, este recastigarea inocentelor alungate, este sentimentul recunoscator ca teama e ridicola. E mica mea floare Violeta. Multumesc!
luni, 16 august 2010
Evolutie, involutie sau devenire
Oamenii sunt creaturi ciudate. Neintelese si de neinteles. Pana si D-zeu a crezut ca ne cunoaste indeajuns incat sa aiba incredere in noi. S-a inselat.
Stiu ca oamenii sunt un amalgam bizar de "natura" si educatie. Pe langa acesti doi factori principali mai sunt cateva sute, poate chiar cerul sub care traiesti, soarele care te mangaie, urechea ta care aude, creierul tau care alege ce intelege, ochii tai care aleg ce vad si sufletul tau care alege ce doreste. Deci omul "evolueaza" de la ce are genetic, pana la ceea ce este el la un moment dat. Se pune totul intr-un bol, se amesteca toate ingredientele, pe parcurs se mai adauga cate ceva, se gusta, se mai adauga, se mai arunca cate ceva, se mai adauga, mixtura se subtiaza sau devine dura, devine elastica sau fragila, inflexibila, asemanatoare cu alte mixturi, si iarasi se mai adauga si iarasi... Totul dureaza o viata. Una singura, caci la atat ai dreptul. Intr-un Univers vechi de 13.7 miliarde de ani, pe un Pamant vechi de 4.7 miliarde de ani, cu un grad de inclinatie perfect, care se invarte perfect in jurul axei sale, care face o miscare de revolutie perfecta, care are un satelit natural perfect etc etc, deci in aceste conditii ai de trait cateva zeci de ani aici. Tu, mixtura ta si putinta ta de a deveni, ceva, orice, ce doresti.
Pe acest Pamant, pana la aceasta varsta, in baza experientelor anterioare, in baza socializarilor traite, tinand cont de "natura" mea si de educatia pe care mi-am insusit-o cred:
1) Ca sunt ponderat cinic. Cred in sentimente insa mai degraba in cele rele, care mi se par mai trainice, decat in cele bune. Cred in iubire dar...sa nu exageram. Tine catva timp, e un pretext foarte bun ptr sex, e bun la a constrange pe cineva sa ia un credit alaturi de tine samd. Sentimentul exista, cred in el, si e sublim. Pacat ca noi oamenii il "folosim". Cred ca oamenii sunt capabili sa se iubeasca cu tot ce tine de acest sentiment. Insa nu cred ca dureaza. Restul ce ramane intr-o relatie e altceva: e respect, obisnuinta in foarte mare masura, incredere si teama ca nu gasesti ceva mai bun. Nu cred ca oamenii sunt fideli. Cred ca esti fidel doar daca nu ai fost pus in situatia de a nu fi. Caz in care 100% din oameni parasesc tabara. Nu te pacali crezand ca esti, ci mai degraba cauta sa nu ajungi in situatia de a proba ca defapt nu esti. Nu stiu daca e natura umana sau prostie primordiala. Cred ca toti oamenii au totdeauna o scuza. Si de multe ori este una plauzibila si reala, insa mai cred ca daca persoana la care ti ar face ce ai facut tu, si ti-ar servi aceeasi scuza, ar fi impardonabila. Ma astept sa fiu invidiat, tradat, urat, inselat mai degraba decat iubit si apreciat. Sunt nopti in care regret acest gust amar pe care-l am, acest cinism, insa din pacate toti au cazut la proba contrara.
2) Cred ca oamenii sunt in principiu rai. Nu cred ca se nasc neaparat asa, ci devin. Binenteles scuza tuturor este ca cel de langa este de vina ptr acest fapt. Spun ca oamenii sunt asa deoarece observ ca iti trebuie un efort sa faci bine, ca sa faci rau nu trebuie sa faci mai nimic. E mai natural.
3) Cred ca exceptiile ne definesc. Un om salveaza alt om, cineva este peste masura de altruist, cineva face ceva pentru altcineva, benevol, cineva are o mila foarte mare pentru altii, oameni, animale si face ceva in baza acestui sentiment etc. Spunem ca e uman ce au facut ei, chiar daca noi n-am facut-o si pusi in aceeasi situatie, n-am face-o. La noi cu o floare se face primavara.
4) Cred ca oamenii sunt unici si nu apreciaza asta.
5) Cred cu mult mai multe insa sunt lucruri atat de intime incat nu le pot dezvalui. Apoi sunt lucruri pe care le-am descoperit in decursul unei vieti in care am observat totul, meticulos, studiind, punand cap la cap si nu vreau sa le impartasesc. Ar presupune un efort, iar eu sunt om, e mai natural sa va las sa le descoperiti pe pielea voastra. Oricum oamenii nu sunt creati sa invete nimic din experientele cuiva. Tine de unicitatea noastra. E imbucurator sa stiu ca stalpul pe care l-am lovit cu capul, va fi lovit si de copii mei, si de copii copiilor mei si de copii lor iarasi si iarasi, pana cand stalpul va fi daramat. Iar urmatorul copil nascut la rand, care nu va avea acel stalp pentru a-l lovi va fi din acest motiv fie un scelerat, fie un geniu.
Traiasca Oedip, traiasca Freud, traiasca idiotii care vor citi de azi incolo carti crezand ca se vor descopri, pe ei...unicii!!!
Stiu ca oamenii sunt un amalgam bizar de "natura" si educatie. Pe langa acesti doi factori principali mai sunt cateva sute, poate chiar cerul sub care traiesti, soarele care te mangaie, urechea ta care aude, creierul tau care alege ce intelege, ochii tai care aleg ce vad si sufletul tau care alege ce doreste. Deci omul "evolueaza" de la ce are genetic, pana la ceea ce este el la un moment dat. Se pune totul intr-un bol, se amesteca toate ingredientele, pe parcurs se mai adauga cate ceva, se gusta, se mai adauga, se mai arunca cate ceva, se mai adauga, mixtura se subtiaza sau devine dura, devine elastica sau fragila, inflexibila, asemanatoare cu alte mixturi, si iarasi se mai adauga si iarasi... Totul dureaza o viata. Una singura, caci la atat ai dreptul. Intr-un Univers vechi de 13.7 miliarde de ani, pe un Pamant vechi de 4.7 miliarde de ani, cu un grad de inclinatie perfect, care se invarte perfect in jurul axei sale, care face o miscare de revolutie perfecta, care are un satelit natural perfect etc etc, deci in aceste conditii ai de trait cateva zeci de ani aici. Tu, mixtura ta si putinta ta de a deveni, ceva, orice, ce doresti.
Pe acest Pamant, pana la aceasta varsta, in baza experientelor anterioare, in baza socializarilor traite, tinand cont de "natura" mea si de educatia pe care mi-am insusit-o cred:
1) Ca sunt ponderat cinic. Cred in sentimente insa mai degraba in cele rele, care mi se par mai trainice, decat in cele bune. Cred in iubire dar...sa nu exageram. Tine catva timp, e un pretext foarte bun ptr sex, e bun la a constrange pe cineva sa ia un credit alaturi de tine samd. Sentimentul exista, cred in el, si e sublim. Pacat ca noi oamenii il "folosim". Cred ca oamenii sunt capabili sa se iubeasca cu tot ce tine de acest sentiment. Insa nu cred ca dureaza. Restul ce ramane intr-o relatie e altceva: e respect, obisnuinta in foarte mare masura, incredere si teama ca nu gasesti ceva mai bun. Nu cred ca oamenii sunt fideli. Cred ca esti fidel doar daca nu ai fost pus in situatia de a nu fi. Caz in care 100% din oameni parasesc tabara. Nu te pacali crezand ca esti, ci mai degraba cauta sa nu ajungi in situatia de a proba ca defapt nu esti. Nu stiu daca e natura umana sau prostie primordiala. Cred ca toti oamenii au totdeauna o scuza. Si de multe ori este una plauzibila si reala, insa mai cred ca daca persoana la care ti ar face ce ai facut tu, si ti-ar servi aceeasi scuza, ar fi impardonabila. Ma astept sa fiu invidiat, tradat, urat, inselat mai degraba decat iubit si apreciat. Sunt nopti in care regret acest gust amar pe care-l am, acest cinism, insa din pacate toti au cazut la proba contrara.
2) Cred ca oamenii sunt in principiu rai. Nu cred ca se nasc neaparat asa, ci devin. Binenteles scuza tuturor este ca cel de langa este de vina ptr acest fapt. Spun ca oamenii sunt asa deoarece observ ca iti trebuie un efort sa faci bine, ca sa faci rau nu trebuie sa faci mai nimic. E mai natural.
3) Cred ca exceptiile ne definesc. Un om salveaza alt om, cineva este peste masura de altruist, cineva face ceva pentru altcineva, benevol, cineva are o mila foarte mare pentru altii, oameni, animale si face ceva in baza acestui sentiment etc. Spunem ca e uman ce au facut ei, chiar daca noi n-am facut-o si pusi in aceeasi situatie, n-am face-o. La noi cu o floare se face primavara.
4) Cred ca oamenii sunt unici si nu apreciaza asta.
5) Cred cu mult mai multe insa sunt lucruri atat de intime incat nu le pot dezvalui. Apoi sunt lucruri pe care le-am descoperit in decursul unei vieti in care am observat totul, meticulos, studiind, punand cap la cap si nu vreau sa le impartasesc. Ar presupune un efort, iar eu sunt om, e mai natural sa va las sa le descoperiti pe pielea voastra. Oricum oamenii nu sunt creati sa invete nimic din experientele cuiva. Tine de unicitatea noastra. E imbucurator sa stiu ca stalpul pe care l-am lovit cu capul, va fi lovit si de copii mei, si de copii copiilor mei si de copii lor iarasi si iarasi, pana cand stalpul va fi daramat. Iar urmatorul copil nascut la rand, care nu va avea acel stalp pentru a-l lovi va fi din acest motiv fie un scelerat, fie un geniu.
Traiasca Oedip, traiasca Freud, traiasca idiotii care vor citi de azi incolo carti crezand ca se vor descopri, pe ei...unicii!!!
luni, 19 aprilie 2010
Cu trenul. Era Moderna.
Imi aduc aminte o discutie avuta cu doi amici acum cativa ani, acum sapte sau opt ani daca nu ma insel. Cat au evoluat oamenii, omenirea, daca au evoluat si ce inseamna asta? cum se poate asta contabiliza? daca se poate, in primul rand, contabiliza?! Amicii mei nu aveau nicio urma de indoiala ca oamenii au progresat imens, galopant, ireversibil si din asta au rezultat, in majoritatea situatiilor, doar avantaje pentru rasa umana. Iar acest lucru poate fi contabilizat intr-o mare, atotcuprinzatoare realitate: a crescut confortul! Confortul oamenilor din aceste zile este incomparabil oricarei ere apuse. Desi subiectiva ideea, ma raliez ei. Dar ma intreb: acum 2000 de ani romanii nu credeau oare la fel? si paradoxal si ei aveau dreptate.
Imi amintesc aceasta discutie pentru ca m-am opus si totusi m-am lasat prada acestei idei, intr-o zi superba de vara stand pe o terasa pe malul Dunarii. O umbrela de mari proportii impiedica soarele candid sa-mi incalzeasca sticla de suc din care sorbeam agale cu ajutorul paiului. M-am lasat moale in scaunul de plastic turnat, mi-am asezat ochelarii cu rame subtiri si lentile imperceptibile pe masa de plastic turnat, si mi-am coborat privirea peste cimentul fin al terasei. Toropit mi-am atintit privirea asupra unei insecte de vara ce marsaluia pe cimentul incins. Neobosita. Vesnic in miscare si oarecum fericita ca iata, dupa mii si mii de ani cineva i-a asfaltat si ei terenul de joaca.
Da, lumea a evoluat. Locomotiva cu abur, locomotiva diesel, locomotiva electrica. Cine poate contrazice evidenţa?
Zilele trecute am calatorit cu trenul. Timisoara-Bucuresti. Acum 100 de ani distanta era fantasmagonica. Pe o linie ferata pe care-ti riscai viata, intr-un tren neconfortabil si prafuit, cu o locomotiva care se straduia sa nu moara in plina campie si sa te lase prada deznadejdilor cele mai negre; cu un tren care probabil oprea din localitate in localitate sa alimenteze fie cu apa, fie cu carbune, inecat in fumul locomotivei si sugrumat de arsita verii, Doamne, ce calvar trebuie sa fi fost. In vremurile noastre insa: mi-am luat biletul de la functionara foarte amabila, semn ca se poate... Am strabatut peronul aproape gol la acele ore matinale catre vagonul meu. Racoare. Respir si scot abur ca o locomotiva. Gasesc vagonul destul de greu, tabla pe care era numerotat numarul vagonului era indoita. Dar pentru ce D-zeu ai deductie logica? De cum pun piciorul pe scara vagonului ma izbeste mirosul de urina proaspat spalata cu.. doar apa. Usa WC-ului este deschisa pentru a se aerisi locul. Metoda poate fi usor folosita ca antifurt. Nu poti "opera" in asemenea conditii. E inuman. Inaintez pe culoarul stramt, cu geanta inaintea mea, si aproape ma lovesc de o babuta ce inainta din sens invers, aproape sa ma darame. Ii fac loc, asta insemnand ca ma fac una cu geamul de pe culoar, iar batranica se urca pe mine ca pe copacul vietii. Binenteles ingaima: "tineretul din ziua de azi?!!!" Imi gasesc locul in vagon, apuc sa-mi urc bagajul, sa-mi dau jos geaca, sa ma asez pe scaun, sa realizez ca tetiera pica jos si vagonul, ca prin farmec, se umple. Sper ca nu a facut nimeni curat in vagoane, nu stiu cati stiti insa vagoanele se spala de la un WC la altul. Intelegeti? Oricum este un miros inchis, ranced, miroase a...tren. Da, trenul are un miros inconfundabil. E mirosul acela de branza amestecat cu transpiratie, cu spray de corp de toate felurile, cu urina si materiale de tapiterie imbibate de toate miasmele lumii. Si mirosurile se improspateaza mereu; cineva a uitat sa se spele pe dinti si, ghinionul dracului, tocmai el e guralivul vagonului (fiecare vagon are un guraliv), cineva cara o putina cu ceva, cineva are un sandwisch, cineva are saratele cu cascaval, cineva paine uscata cu usturoi, cineva snacks-uri cu paprika. Cineva adoarme si ii scapa una. Soarta. E fiecare pentru el. Supravietuirea celui adaptat. Se face cald in vagoane. Aerul conditionat merge cu conditia sa deschizi geamul. Vine naşul, ii dai biletul si-l intrebi de ce nu merge aerul conditionat; se uita la tine ca la un gainaţ in cadere si-ti raspunde ca el nu e mecanic de tren. Nu merge pentru ca nu merge. La statiile, haltele si garile urmatoare urca alti oameni. Multi si tot mai multi. Parca toata partea de sud a tarii s-a pus in miscare. Realizam ca multi dintre ei au bilete cu numarul meu. Desi biletele le da un computer, care nu ar trebui sa aibe un soft care sa faca o centralizare? Ma infig in scaun. Nu ma las dus. Ridicam tonul unul la altul. Vine naşul. Ne intreaba care e problema. Ii spunem. Ne cere biletele. Se uita la ele, scoate aparatul ala de stors usturoiul, composteaza biletele si pleaca. Ne arunca peste umar: " nu mai zbierati, sunt destule locuri libere" Incepe migrarea catre locuri vacante. In curand toata lumea cunoaste pe toata lumea. Incep discutiile, amintirile, filosofarile, unii citesc, altii dorm, unii mananca, unii stau locului, altii se perinda pe culoare. Si exact cand toata viermuiala asta se potoleste, dupa 4-5 ore de calatorie, cand aproape toti sunt toropiti de caldura si oboseala si de plictis, intr-un camp, trenul se opreste. Ce sa fie? Suntem lamuriti de naşi. Sina este in reparatie, trenul trebuie evacuat, ne coboram nauci de somn in camp, fiecare-si taraste bagajele si ne indreptam precum gastele catre niste autobuze oprite-n zare. Ne aruncam bagajele in cala, ne urcam in autobuze, devine evident ca suntem prea multi pentru numarul autobuzelor si pentru capacitatea lor. Celor ramasi in urma li se promite ca acele autobuze se vor intoarce si dupa ei. Pe drum autobuzul mai face o oprire, doua, soferul mai face un ciubuc,asa, de-o ciorba de burta, luma dezmeticita acum rade, manelele canta in boxe... Ajungem la gara unde trebuie sa asteptam legatura de tren. E racoare, soarele se ascunde dupa norisorii rasfirati. E o gara mica, o gara de marfa defapt. Primele 10-15 minute oamenii discuta intre ei, se uita din cand in cand dupa tren, topaie pe loc sa nu patrunda racoarea la oase. Apoi totul se calmeaza. Ma asez pe geanta de calatorie, ma uit in zare peste niste vagoane dezafectate si ruginite aruncate ca intr-un muzeu de razboi. Nu se vede pana departe; este ceata. Se aseaza linistea; oamenii motaie iarasi pe scaune sau cocotati pe propriile genti. Cainii garii hraniti de oamenii din tren, dorm acum si ei. In total vreo 200 - 300 de oameni care asteapta cu speranta. Se aude o pasare care canta parca doar ca sa-si dezmurteasca glasul. Se iveste soarele. De sub obloane oamenii ies la lumina. Motaim ca niste pui de gaina, toropiti, tristi ca suntem romani. De doua luni sina este in reparatie, tot ce trebuie sa faca este sa arunce niste nisip sub o sina si sa asigure malul. Doua luni. Poate avem noroc, poate face ministrul transporturilor nisip la rinichi si face pipi sub sine. Poate face un alt ministru niste piatra la fiere, la ficati si la rinichi si asiguram si malul. Doamne da-i! Vine dupa 2 ore de asteptare trenul, ma arunc in vagonul pe care scrie 5, imi caut locul ma asez si eu si restul, vad ca pe jumatate din tovarasii de vagon ii cunosc, dar pe restul, nu. Din discutii realizam ce s-a petrecut: dupa ce ne-am urcat, vagonul 5 a devenit vagonul 1 si invers, deoarece s-a schimbat locomotiva. Iata, precum spune Biblia: cel din urma a devenit cel dintai. In urmatoarea localitate urca oameni care au locuri pe scaunul meu. Defapt au locuri pe scaunul lor, eu sunt intrusul. Si eu si restul inadaptatilor migram catre vagoanele nostre. Inaintam greu, e cald, multa lume a iesit din compartimente si stau pe culoar. Ajung intr-un final la vagonul meu si la locul meu. Un batranel sta in scaun. Il intreb ce loc are? imi arata biletul: copia fidela a biletului meu. Zambesc resemnat, batranul zambeste mustrator. Amandoi suntem fericiti: el sta jos iar mie nu-mi mai pasa. Inca 4-5 ore si sunt la destinatie. Imi gasesc pana la urma un loc liber. Citesc, adorm, citesc, visez uitandu-ma pe geam, in gol. Prima data trec secundele, apoi minutele, apoi orele. Ma doare corpul, mi-au amortit muschii, oasele, gandurile.
Dupa 10 ore ajung. Intr-un timp mult mai bun ca acum 100 de ani si cu un confort net superior, inimaginabil acum sute de ani. Da, oamenii au evoluat, insa ceva a ramas de-a lungul veacurilor: puterea de a indura in tacere.
Imi amintesc aceasta discutie pentru ca m-am opus si totusi m-am lasat prada acestei idei, intr-o zi superba de vara stand pe o terasa pe malul Dunarii. O umbrela de mari proportii impiedica soarele candid sa-mi incalzeasca sticla de suc din care sorbeam agale cu ajutorul paiului. M-am lasat moale in scaunul de plastic turnat, mi-am asezat ochelarii cu rame subtiri si lentile imperceptibile pe masa de plastic turnat, si mi-am coborat privirea peste cimentul fin al terasei. Toropit mi-am atintit privirea asupra unei insecte de vara ce marsaluia pe cimentul incins. Neobosita. Vesnic in miscare si oarecum fericita ca iata, dupa mii si mii de ani cineva i-a asfaltat si ei terenul de joaca.
Da, lumea a evoluat. Locomotiva cu abur, locomotiva diesel, locomotiva electrica. Cine poate contrazice evidenţa?
Zilele trecute am calatorit cu trenul. Timisoara-Bucuresti. Acum 100 de ani distanta era fantasmagonica. Pe o linie ferata pe care-ti riscai viata, intr-un tren neconfortabil si prafuit, cu o locomotiva care se straduia sa nu moara in plina campie si sa te lase prada deznadejdilor cele mai negre; cu un tren care probabil oprea din localitate in localitate sa alimenteze fie cu apa, fie cu carbune, inecat in fumul locomotivei si sugrumat de arsita verii, Doamne, ce calvar trebuie sa fi fost. In vremurile noastre insa: mi-am luat biletul de la functionara foarte amabila, semn ca se poate... Am strabatut peronul aproape gol la acele ore matinale catre vagonul meu. Racoare. Respir si scot abur ca o locomotiva. Gasesc vagonul destul de greu, tabla pe care era numerotat numarul vagonului era indoita. Dar pentru ce D-zeu ai deductie logica? De cum pun piciorul pe scara vagonului ma izbeste mirosul de urina proaspat spalata cu.. doar apa. Usa WC-ului este deschisa pentru a se aerisi locul. Metoda poate fi usor folosita ca antifurt. Nu poti "opera" in asemenea conditii. E inuman. Inaintez pe culoarul stramt, cu geanta inaintea mea, si aproape ma lovesc de o babuta ce inainta din sens invers, aproape sa ma darame. Ii fac loc, asta insemnand ca ma fac una cu geamul de pe culoar, iar batranica se urca pe mine ca pe copacul vietii. Binenteles ingaima: "tineretul din ziua de azi?!!!" Imi gasesc locul in vagon, apuc sa-mi urc bagajul, sa-mi dau jos geaca, sa ma asez pe scaun, sa realizez ca tetiera pica jos si vagonul, ca prin farmec, se umple. Sper ca nu a facut nimeni curat in vagoane, nu stiu cati stiti insa vagoanele se spala de la un WC la altul. Intelegeti? Oricum este un miros inchis, ranced, miroase a...tren. Da, trenul are un miros inconfundabil. E mirosul acela de branza amestecat cu transpiratie, cu spray de corp de toate felurile, cu urina si materiale de tapiterie imbibate de toate miasmele lumii. Si mirosurile se improspateaza mereu; cineva a uitat sa se spele pe dinti si, ghinionul dracului, tocmai el e guralivul vagonului (fiecare vagon are un guraliv), cineva cara o putina cu ceva, cineva are un sandwisch, cineva are saratele cu cascaval, cineva paine uscata cu usturoi, cineva snacks-uri cu paprika. Cineva adoarme si ii scapa una. Soarta. E fiecare pentru el. Supravietuirea celui adaptat. Se face cald in vagoane. Aerul conditionat merge cu conditia sa deschizi geamul. Vine naşul, ii dai biletul si-l intrebi de ce nu merge aerul conditionat; se uita la tine ca la un gainaţ in cadere si-ti raspunde ca el nu e mecanic de tren. Nu merge pentru ca nu merge. La statiile, haltele si garile urmatoare urca alti oameni. Multi si tot mai multi. Parca toata partea de sud a tarii s-a pus in miscare. Realizam ca multi dintre ei au bilete cu numarul meu. Desi biletele le da un computer, care nu ar trebui sa aibe un soft care sa faca o centralizare? Ma infig in scaun. Nu ma las dus. Ridicam tonul unul la altul. Vine naşul. Ne intreaba care e problema. Ii spunem. Ne cere biletele. Se uita la ele, scoate aparatul ala de stors usturoiul, composteaza biletele si pleaca. Ne arunca peste umar: " nu mai zbierati, sunt destule locuri libere" Incepe migrarea catre locuri vacante. In curand toata lumea cunoaste pe toata lumea. Incep discutiile, amintirile, filosofarile, unii citesc, altii dorm, unii mananca, unii stau locului, altii se perinda pe culoare. Si exact cand toata viermuiala asta se potoleste, dupa 4-5 ore de calatorie, cand aproape toti sunt toropiti de caldura si oboseala si de plictis, intr-un camp, trenul se opreste. Ce sa fie? Suntem lamuriti de naşi. Sina este in reparatie, trenul trebuie evacuat, ne coboram nauci de somn in camp, fiecare-si taraste bagajele si ne indreptam precum gastele catre niste autobuze oprite-n zare. Ne aruncam bagajele in cala, ne urcam in autobuze, devine evident ca suntem prea multi pentru numarul autobuzelor si pentru capacitatea lor. Celor ramasi in urma li se promite ca acele autobuze se vor intoarce si dupa ei. Pe drum autobuzul mai face o oprire, doua, soferul mai face un ciubuc,asa, de-o ciorba de burta, luma dezmeticita acum rade, manelele canta in boxe... Ajungem la gara unde trebuie sa asteptam legatura de tren. E racoare, soarele se ascunde dupa norisorii rasfirati. E o gara mica, o gara de marfa defapt. Primele 10-15 minute oamenii discuta intre ei, se uita din cand in cand dupa tren, topaie pe loc sa nu patrunda racoarea la oase. Apoi totul se calmeaza. Ma asez pe geanta de calatorie, ma uit in zare peste niste vagoane dezafectate si ruginite aruncate ca intr-un muzeu de razboi. Nu se vede pana departe; este ceata. Se aseaza linistea; oamenii motaie iarasi pe scaune sau cocotati pe propriile genti. Cainii garii hraniti de oamenii din tren, dorm acum si ei. In total vreo 200 - 300 de oameni care asteapta cu speranta. Se aude o pasare care canta parca doar ca sa-si dezmurteasca glasul. Se iveste soarele. De sub obloane oamenii ies la lumina. Motaim ca niste pui de gaina, toropiti, tristi ca suntem romani. De doua luni sina este in reparatie, tot ce trebuie sa faca este sa arunce niste nisip sub o sina si sa asigure malul. Doua luni. Poate avem noroc, poate face ministrul transporturilor nisip la rinichi si face pipi sub sine. Poate face un alt ministru niste piatra la fiere, la ficati si la rinichi si asiguram si malul. Doamne da-i! Vine dupa 2 ore de asteptare trenul, ma arunc in vagonul pe care scrie 5, imi caut locul ma asez si eu si restul, vad ca pe jumatate din tovarasii de vagon ii cunosc, dar pe restul, nu. Din discutii realizam ce s-a petrecut: dupa ce ne-am urcat, vagonul 5 a devenit vagonul 1 si invers, deoarece s-a schimbat locomotiva. Iata, precum spune Biblia: cel din urma a devenit cel dintai. In urmatoarea localitate urca oameni care au locuri pe scaunul meu. Defapt au locuri pe scaunul lor, eu sunt intrusul. Si eu si restul inadaptatilor migram catre vagoanele nostre. Inaintam greu, e cald, multa lume a iesit din compartimente si stau pe culoar. Ajung intr-un final la vagonul meu si la locul meu. Un batranel sta in scaun. Il intreb ce loc are? imi arata biletul: copia fidela a biletului meu. Zambesc resemnat, batranul zambeste mustrator. Amandoi suntem fericiti: el sta jos iar mie nu-mi mai pasa. Inca 4-5 ore si sunt la destinatie. Imi gasesc pana la urma un loc liber. Citesc, adorm, citesc, visez uitandu-ma pe geam, in gol. Prima data trec secundele, apoi minutele, apoi orele. Ma doare corpul, mi-au amortit muschii, oasele, gandurile.
Dupa 10 ore ajung. Intr-un timp mult mai bun ca acum 100 de ani si cu un confort net superior, inimaginabil acum sute de ani. Da, oamenii au evoluat, insa ceva a ramas de-a lungul veacurilor: puterea de a indura in tacere.
sâmbătă, 10 aprilie 2010
Prezervativul lui Patrocle
Mai deunazi citesc pe un site:
"Cercetătorii au descoperit recent că nu numai oamenii se îmbolnăvesc de SIDA, ci şi animalele domestice, în special câinii...
La fel ca şi la oameni, nu se cunoaşte originea virusului, dar ipoteza maimuţei verzi pare să întrunească acordul lumii ştiinţifice, datorită similitudinii dintre comportamentul sexual libertin al acestei specii de maimuţă pe cale de dispariţie şi cel al comunităţii gay...
Iată că industria de profil a găsit un răspuns adecvat pentru această nouă provocare şi, începând din ziua de azi, pune la dispoziţia posesorilor responsabili de câini un prezervativ special conceput: prezervativul canin. Este disponibil într-o gamă comprehensivă de arome, de la ciocolată şi până la salam, iar testele au dovedit că este ergonomic, fiabil şi nu ştirbeşte cu nimic calitatea actului sexual...
Totuşi, veterinarii consideră că un adevărat iubitor de animale trebuie să treacă peste orice impediment când viaţa tovarăşului său de viaţă este supusă unui risc şi dau un singur sfat: pentru o protecţie maximă, trebuiesc întreprinse toate demersurile pentru ca erecţia să fie maximă în momentul montării prezervativului."
E clar! O luăm razna, suntem pe aratura! Bietele animale: dupa ce descopera ca pot face SIDA, acum alta molima ii loveste: oameniii!
Sa gandim metodic, sa nu fim obtuzi; ce D-zeu, sa nu privim viata ca prin prezervativ.
Deci obsedatele maimute verzi sunt responsabile, care va sa zica? Nu am inteles totusi cum sunt aceste maimute: libertine ori gay, sau ambele. Caci daca erau libertine si negay cum naiba sunt pe cale de disparitie? Ca doar nu o fac cu diafragma pusa domnisoarele verzui?! Prin urmare am banuiala ca masculii se iubesc tare mult intre ei, intr-un libertinaj de parada. Iar femelele verzi cred ca se iubesc cu masculii galbeni, vecinii din doi pomi mai departe, aia de le-au inscenat maimutelor verzi faza ca ar fi purtatori de SIDA. Atata timp cat savantii doar ii banuiesc pe verzui, credeti ca judecata mea un pic pestrita nu e posibila?
Apoi cum adica sunt disponibile, prezervativele, intr-o gama larga de arome??? Eu pe asta cu aromele la prezervative n-am priceput-o nici la cele de uzanta umana. Ce naiba mai, suntem atat de constipati incat am ajuns sa confundam sexul oral cu desertul? "Hei iubire, vrei un fruct?" Vai de papilele ei daca raspunde cu "da". Am o catelusa la munca si in joaca intr-o zi i-am aruncat un ardei iute. La mestecat de doua ori si abia apoi l-a lasat jos sa-l miroase. Asa e ea...nesatula. Pai ce face cateaua asta daca vine un macho Grivei cu prezervativul pus? Cum care prezervativ? Ala cu aroma de salam. In atare conditii o sa-mi deschid un cabinet medical de chirurgie reparatorie canina; o sa-l numesc..."CanCiOmu" de exemplu. Apoi, chipurile, prezervativul nu stirbeste calitatea actului sexual. Cine spune? Cine a depus marturie? La oameni este un conses: a face sex cu prezervativul montat e ca si cum ai mirosi in trandafir cu masca de gaze pusa pe nas. Probabil se considera ca animalele au un miros mai fin, sau asa ceva...
Apoi, piesa de rezistenta: "pentru o protecţie maximă, trebuiesc întreprinse toate demersurile pentru ca erecţia să fie maximă în momentul montării prezervativului."
Cum dracu fac asta? Ii arat reviste cu catele dezbracate? Ii soptesc la ureche vreo fantezie torida? Il incurajez spunandu-i ca desi este caine are voie sa o puna pe catea capra? Da-o-n ma-sa, sa zicem ca o fac si pe asta, bietul animal isi va pierde toata erectia: "sefuuuuuu ce cauti cu mana acolo, bre?" O sa apara o noua meserie in Codul CAEN: Montator de prezervativ canin. Va inlocui sculer-matriterul. O sa-i recunoastem usor dupa faptul ca au mereu nasul muscat. Sau poate vom invata catelele sa monteze. Sa monteze dispozitivele zic. Bine, cazul in care esti posesor de catea si iesi cu nenorocirea in lesa si se ia o haita de 25 de golani-catei dupa amandoi, nici nu-l mai discutam. Cum o sa fi rosu la fata de alergatura si plin de sange pe haine, cu parul zburlit si nasul rosu, cu sacul plin de prezervative in spate, copii o sa te confunde cu Hustler Mos Craciun.
Da, asa este, linia dintre sublim si ridicol este una fina, la noi insa ea este doar sublima si lipseste cu desavarsire. Ramane doar ridicolul unei natii care se râde, da, se râde pe sine. Trist dar comic, sublim dar ridicol, eterni dar inexistenti.
"Cercetătorii au descoperit recent că nu numai oamenii se îmbolnăvesc de SIDA, ci şi animalele domestice, în special câinii...
La fel ca şi la oameni, nu se cunoaşte originea virusului, dar ipoteza maimuţei verzi pare să întrunească acordul lumii ştiinţifice, datorită similitudinii dintre comportamentul sexual libertin al acestei specii de maimuţă pe cale de dispariţie şi cel al comunităţii gay...
Iată că industria de profil a găsit un răspuns adecvat pentru această nouă provocare şi, începând din ziua de azi, pune la dispoziţia posesorilor responsabili de câini un prezervativ special conceput: prezervativul canin. Este disponibil într-o gamă comprehensivă de arome, de la ciocolată şi până la salam, iar testele au dovedit că este ergonomic, fiabil şi nu ştirbeşte cu nimic calitatea actului sexual...
Totuşi, veterinarii consideră că un adevărat iubitor de animale trebuie să treacă peste orice impediment când viaţa tovarăşului său de viaţă este supusă unui risc şi dau un singur sfat: pentru o protecţie maximă, trebuiesc întreprinse toate demersurile pentru ca erecţia să fie maximă în momentul montării prezervativului."
E clar! O luăm razna, suntem pe aratura! Bietele animale: dupa ce descopera ca pot face SIDA, acum alta molima ii loveste: oameniii!
Sa gandim metodic, sa nu fim obtuzi; ce D-zeu, sa nu privim viata ca prin prezervativ.
Deci obsedatele maimute verzi sunt responsabile, care va sa zica? Nu am inteles totusi cum sunt aceste maimute: libertine ori gay, sau ambele. Caci daca erau libertine si negay cum naiba sunt pe cale de disparitie? Ca doar nu o fac cu diafragma pusa domnisoarele verzui?! Prin urmare am banuiala ca masculii se iubesc tare mult intre ei, intr-un libertinaj de parada. Iar femelele verzi cred ca se iubesc cu masculii galbeni, vecinii din doi pomi mai departe, aia de le-au inscenat maimutelor verzi faza ca ar fi purtatori de SIDA. Atata timp cat savantii doar ii banuiesc pe verzui, credeti ca judecata mea un pic pestrita nu e posibila?
Apoi cum adica sunt disponibile, prezervativele, intr-o gama larga de arome??? Eu pe asta cu aromele la prezervative n-am priceput-o nici la cele de uzanta umana. Ce naiba mai, suntem atat de constipati incat am ajuns sa confundam sexul oral cu desertul? "Hei iubire, vrei un fruct?" Vai de papilele ei daca raspunde cu "da". Am o catelusa la munca si in joaca intr-o zi i-am aruncat un ardei iute. La mestecat de doua ori si abia apoi l-a lasat jos sa-l miroase. Asa e ea...nesatula. Pai ce face cateaua asta daca vine un macho Grivei cu prezervativul pus? Cum care prezervativ? Ala cu aroma de salam. In atare conditii o sa-mi deschid un cabinet medical de chirurgie reparatorie canina; o sa-l numesc..."CanCiOmu" de exemplu. Apoi, chipurile, prezervativul nu stirbeste calitatea actului sexual. Cine spune? Cine a depus marturie? La oameni este un conses: a face sex cu prezervativul montat e ca si cum ai mirosi in trandafir cu masca de gaze pusa pe nas. Probabil se considera ca animalele au un miros mai fin, sau asa ceva...
Apoi, piesa de rezistenta: "pentru o protecţie maximă, trebuiesc întreprinse toate demersurile pentru ca erecţia să fie maximă în momentul montării prezervativului."
Cum dracu fac asta? Ii arat reviste cu catele dezbracate? Ii soptesc la ureche vreo fantezie torida? Il incurajez spunandu-i ca desi este caine are voie sa o puna pe catea capra? Da-o-n ma-sa, sa zicem ca o fac si pe asta, bietul animal isi va pierde toata erectia: "sefuuuuuu ce cauti cu mana acolo, bre?" O sa apara o noua meserie in Codul CAEN: Montator de prezervativ canin. Va inlocui sculer-matriterul. O sa-i recunoastem usor dupa faptul ca au mereu nasul muscat. Sau poate vom invata catelele sa monteze. Sa monteze dispozitivele zic. Bine, cazul in care esti posesor de catea si iesi cu nenorocirea in lesa si se ia o haita de 25 de golani-catei dupa amandoi, nici nu-l mai discutam. Cum o sa fi rosu la fata de alergatura si plin de sange pe haine, cu parul zburlit si nasul rosu, cu sacul plin de prezervative in spate, copii o sa te confunde cu Hustler Mos Craciun.
Da, asa este, linia dintre sublim si ridicol este una fina, la noi insa ea este doar sublima si lipseste cu desavarsire. Ramane doar ridicolul unei natii care se râde, da, se râde pe sine. Trist dar comic, sublim dar ridicol, eterni dar inexistenti.
luni, 11 ianuarie 2010
Pledoarie pentru ghinion
Daca ar sti omul locul
Unde se vinde norocul,
Ar cumpara toti cu sacul
Si-ar fi fericit tot natul.
Cine-are noroc ursit
Toata viata-i pricopsit.
Care n-au…nu au si pace,
Lumea pe dos de-ar intoarce
…………………………….
Cui-i da Dumnezeu noroc
Trece prin apa, prin foc
Si prin potop;
Ceilalti de-ar da cu ghiocul
Niciodata nu isi mai gasesc norocul!
Asa spune cantecul. Asa o fi. Cred ca unii sunt mai norocosi ca altii. La fel cred ca, in virtutea unei balante Universale, cine are noroc de pare ca a mancat rahat cu ligheanul, face ca altcineva sa aiba tot ghinionul din lume, indiferent ca se angajeaza ingrijitor la Zoo si se pune pe recuperat de mancat rahat. E imposibil sa nu cunoasteti macar cate un reprezentat din fiecare categorie. Norocul si ghinionul nu sunt raritati. Sunt fetele aceleasi monede. Eu ma consider ghinionist, insa trebuie sa recunosc: nu ma simt strivit de ghinion, ci mai degraba ocolit de noroc. Cred ca este o diferenta. Sunt pe marginea monedei, inclinat catre fata ei ghinionista. Cei mai multi dintre noi sunt...nici, nici. Ei mi se par cei mai napastuiti. Mie ghinionul mi se pare destul de amuzant, poate chiar folositor si o sa va dau 10 motive pro ghinion:
- Nu cunosc plictisul. In timp ce un om normal are practic ziua aranjata de dimineata, si toate-i ies conform planului, in timp ce ei se plictisesc in timpul ramas liber dupa indeletniciri, eu inca imi bat capul cu treburi care nu au iesit din prima asa cum ar fi fost normal.
- Ghinionul iti ridica mandria personala. Lucrurile, reusitele, normalul vin firesc pentru majoritatea. Eu trebuie sa muncesc mult mai mult pentru un lucru obisnuit, firesc, ori odata infaptuit acel ceva, dupa munci asidue si istovitoare, cu atat simt mai mare satisfactia infaptuirii lui. Ce-i drept am facut un lucru obisnuit; da, dar m-am utilizat la maxim pentru a-l obtine.
- Am certitudini. Daca plec undeva si fac o lista cu 10 lucruri care pot merge prost, cel putin 7 se intampla. (Uneori, rar, primesc si supliment)
- Am o viata surprinzatoare. Niciodata nu stiu ce-mi pregateste clipa viitoare. E o incantare.
- Sunt optimist conform aforismului: optimistul spune "mai rau de atat nu se poate", eu spun "ba da"!
- Ghinionul ma face sa ma simt special si unic. Cand ai ghinion ai tendinta de a crede ca esti singurul ghinionist.
- Sunt cel mai bine informat dintre toti. Nici macar nu ma gandesc la norocosi: daca totul iti pica in poala la ce dracu mai cauti sa afli de ce? Exemplu: daca cineva se duce sa plateasca o factura si o plateste in 5 minute, nu va sti niciodata, daca totul decurge struna, cum se numesc toate casieritele, cum functioneaza sistemul electronic de afisaj a numerelor de ordine, care sunt hibele lui, si nu observa niciodata ambientul, deoarece el nu este nevoit sa zaboveasca in acel loc cat sunt eu nevoit. Nu deprinde spirit de observatie, nu devine analitic.
- Nu sunt cu capul in nori, nu sunt un "ametit". Nu-mi permit luxul, eu sunt mereu in alerta.
- Apreciez la justa lor valoare lucrurile sau faptele, situatiile pe care ceilalti le iau doar ca atare. Ei nu sunt profunzi.
- Sunt un credincios-realist, nu am cum sa ma indoctrinez. Stiu ca Dumnezeu exista si ma ajuta, dar poate ca nici el nu poate mai mult, nu vrea, nu are timp, sau doar are simtul umorului.
Unde se vinde norocul,
Ar cumpara toti cu sacul
Si-ar fi fericit tot natul.
Cine-are noroc ursit
Toata viata-i pricopsit.
Care n-au…nu au si pace,
Lumea pe dos de-ar intoarce
…………………………….
Cui-i da Dumnezeu noroc
Trece prin apa, prin foc
Si prin potop;
Ceilalti de-ar da cu ghiocul
Niciodata nu isi mai gasesc norocul!
Asa spune cantecul. Asa o fi. Cred ca unii sunt mai norocosi ca altii. La fel cred ca, in virtutea unei balante Universale, cine are noroc de pare ca a mancat rahat cu ligheanul, face ca altcineva sa aiba tot ghinionul din lume, indiferent ca se angajeaza ingrijitor la Zoo si se pune pe recuperat de mancat rahat. E imposibil sa nu cunoasteti macar cate un reprezentat din fiecare categorie. Norocul si ghinionul nu sunt raritati. Sunt fetele aceleasi monede. Eu ma consider ghinionist, insa trebuie sa recunosc: nu ma simt strivit de ghinion, ci mai degraba ocolit de noroc. Cred ca este o diferenta. Sunt pe marginea monedei, inclinat catre fata ei ghinionista. Cei mai multi dintre noi sunt...nici, nici. Ei mi se par cei mai napastuiti. Mie ghinionul mi se pare destul de amuzant, poate chiar folositor si o sa va dau 10 motive pro ghinion:
- Nu cunosc plictisul. In timp ce un om normal are practic ziua aranjata de dimineata, si toate-i ies conform planului, in timp ce ei se plictisesc in timpul ramas liber dupa indeletniciri, eu inca imi bat capul cu treburi care nu au iesit din prima asa cum ar fi fost normal.
- Ghinionul iti ridica mandria personala. Lucrurile, reusitele, normalul vin firesc pentru majoritatea. Eu trebuie sa muncesc mult mai mult pentru un lucru obisnuit, firesc, ori odata infaptuit acel ceva, dupa munci asidue si istovitoare, cu atat simt mai mare satisfactia infaptuirii lui. Ce-i drept am facut un lucru obisnuit; da, dar m-am utilizat la maxim pentru a-l obtine.
- Am certitudini. Daca plec undeva si fac o lista cu 10 lucruri care pot merge prost, cel putin 7 se intampla. (Uneori, rar, primesc si supliment)
- Am o viata surprinzatoare. Niciodata nu stiu ce-mi pregateste clipa viitoare. E o incantare.
- Sunt optimist conform aforismului: optimistul spune "mai rau de atat nu se poate", eu spun "ba da"!
- Ghinionul ma face sa ma simt special si unic. Cand ai ghinion ai tendinta de a crede ca esti singurul ghinionist.
- Sunt cel mai bine informat dintre toti. Nici macar nu ma gandesc la norocosi: daca totul iti pica in poala la ce dracu mai cauti sa afli de ce? Exemplu: daca cineva se duce sa plateasca o factura si o plateste in 5 minute, nu va sti niciodata, daca totul decurge struna, cum se numesc toate casieritele, cum functioneaza sistemul electronic de afisaj a numerelor de ordine, care sunt hibele lui, si nu observa niciodata ambientul, deoarece el nu este nevoit sa zaboveasca in acel loc cat sunt eu nevoit. Nu deprinde spirit de observatie, nu devine analitic.
- Nu sunt cu capul in nori, nu sunt un "ametit". Nu-mi permit luxul, eu sunt mereu in alerta.
- Apreciez la justa lor valoare lucrurile sau faptele, situatiile pe care ceilalti le iau doar ca atare. Ei nu sunt profunzi.
- Sunt un credincios-realist, nu am cum sa ma indoctrinez. Stiu ca Dumnezeu exista si ma ajuta, dar poate ca nici el nu poate mai mult, nu vrea, nu are timp, sau doar are simtul umorului.
joi, 17 decembrie 2009
Teoria lui Nimic
Vorbeam zilele trecute cu o colega si o intrebam ce planuri are de sarbatori; mi-a raspuns: "Nimic!" Binenteles era nemultumita de faptul ca nu avea ceva maret organizat. Nu stiu de ce insa instantaneu mi-a venit ideea ca a face nimic este, defapt, cel mai greu lucru din lume. Oamenii uita ca singurele notiuni fara granite din vietile noastre sunt : nimicul si infinitul. Nicicare din ele n-au limite, se gasesc de la neinceput la nesfarsit. Dar dincolo de teoriile filosofice mai este una, mai realista mai...apasatoare. Iata teoria realista, umana, a dificultatii de a face NIMIC:
- te plimbi intr-o zi innorata print-o urbe din Romania (un oras mai mare de la noi, la alegere). Te relaxezi, privesti cladiri pe care nu le-ai mai observat parca niciodata, oameni pasind, copii alergand, pasari, frunze etc. Dintr-o data un un milkshake de la McDonald's care ti-a cazut greu la stomac isi cere imperativ dreptul la...nastere. O iei cu pasi repejori catre statia de trolebus. E asa de departe si tu trebuie sa ajungi acasa. Ajungi in statia de trolebus fara geamuri si acoperis la ea. Se pune ploaia, n-ai umbrela iar trolebusul nu se vede in zare. Te "bat" pantofii, te sacaie o masea, te doare stomacul. Nu poti sta locului, respiri sacadat si parca astepti de o ora. Iti rozi o unghie, iti stergi pleoapele si mai privesti o data in directia din care trebuie sa vina blestematul de trolebus. Nimic. O masina trece in viteza prin balta din fata ta si te uda din cap pana-n calcaie. Da-l in ma-sa! oricum erai leoarca; n-ai energie nici sa-l injuri. In dreapta ta troleul opreste in statie. Te grabesti, sari in el nerabdator sa ajungi odata acasa. Porneste. Se misca precum o balena ranita printre iceberg-uri. Doamne da-i sa ajunga mai repede. Simti ca nu mai poti; o sa te faci de ras. Te misti de pe un picior pe altul; nu auzi si nu vezi nimic in jurul tau: te concentrezi! Troleul opreste brusc. Oare am ajuns??? NU, doar s-a oprit la semafor. Hai odata verde, hai odata verde... Ai devenit ecologist. Brusc, pentru ca-ti dicteaza interesul. Incerci sa te gandesti la altceva. Iti vine-n minte reclama la poker online cu Boris Becker: o cana cu faina, doua oua, lapte... Ce dracu' mai? Clatite? Rea idee; altceva, alta idee, alt gand...rapid! Insa orice-ti cloceste mintea, ochii tai vad doar WC-uri. Troleul opreste din nou: Doamneeee este chiar statia ta. Aproape ai ajuns. Cobori in graba, brutal, indepartand oamenii din fata ta. In fata ta o babuta cu o sacosa se chinuie parca de o ora sa coboare ultima treapta. Cine n-are batrani, sa-si cumpere! De ce? Chiar n-ai ce face cu banii? O tulesti pe langa ea si alergi catre casa. Ai ochii in lacrimi, strangi din dinti. Nu te mai doare maseaua. Sau? Cui ii mai pasa? Nu degeaba se spune ca poti uita de o durere daca altceva te doare mai tare. (Paranteza - imbecila e si intrebarea doctorilor: cat de rau te doare pe o scala de la 1 la 10? Esti tampit? Intotdeauna 10) Vezi blocul in care locuiesti. Te crispezi pentru ca ai uitat: stai la etajul 4. Intri pe casa scarilor; incepi sa urci. Pana la etajul 1 te-ai desfacut la haina. Pana la etajul 2 ti-ai desfacut cureaua pantalonilor. Agonizezi. Pana la etajul 3 ti-ai desfacut sireturile la pantofi. Etajul 4!!! Laudat fie Domnul. Apesi clanta. E incuiat. Cu maini tremurande cauti cheile si le introduci in broasca. Descui o data, tragi cheia, apesi clanta. Cine dracu a incuiat de doua ori??? Iti vine sa plangi. In final descui usa. Azvarli in hol haina, iti cobori pantalonii, arunci pantofii. Te lovesti de usa de la baie. E incuiat. Bati ca disperatul in usa, zbieri ca oricine ar fi acolo sa iasa. Acum!!! Iti frangi degetele, iti musti buzele. Acel cineva iese. Intri, asezi capacul de la WC, iti dai jos lenjeria intima si te asezi... OMULE! ACUM FA NIMIC, daca poti?!
- te plimbi intr-o zi innorata print-o urbe din Romania (un oras mai mare de la noi, la alegere). Te relaxezi, privesti cladiri pe care nu le-ai mai observat parca niciodata, oameni pasind, copii alergand, pasari, frunze etc. Dintr-o data un un milkshake de la McDonald's care ti-a cazut greu la stomac isi cere imperativ dreptul la...nastere. O iei cu pasi repejori catre statia de trolebus. E asa de departe si tu trebuie sa ajungi acasa. Ajungi in statia de trolebus fara geamuri si acoperis la ea. Se pune ploaia, n-ai umbrela iar trolebusul nu se vede in zare. Te "bat" pantofii, te sacaie o masea, te doare stomacul. Nu poti sta locului, respiri sacadat si parca astepti de o ora. Iti rozi o unghie, iti stergi pleoapele si mai privesti o data in directia din care trebuie sa vina blestematul de trolebus. Nimic. O masina trece in viteza prin balta din fata ta si te uda din cap pana-n calcaie. Da-l in ma-sa! oricum erai leoarca; n-ai energie nici sa-l injuri. In dreapta ta troleul opreste in statie. Te grabesti, sari in el nerabdator sa ajungi odata acasa. Porneste. Se misca precum o balena ranita printre iceberg-uri. Doamne da-i sa ajunga mai repede. Simti ca nu mai poti; o sa te faci de ras. Te misti de pe un picior pe altul; nu auzi si nu vezi nimic in jurul tau: te concentrezi! Troleul opreste brusc. Oare am ajuns??? NU, doar s-a oprit la semafor. Hai odata verde, hai odata verde... Ai devenit ecologist. Brusc, pentru ca-ti dicteaza interesul. Incerci sa te gandesti la altceva. Iti vine-n minte reclama la poker online cu Boris Becker: o cana cu faina, doua oua, lapte... Ce dracu' mai? Clatite? Rea idee; altceva, alta idee, alt gand...rapid! Insa orice-ti cloceste mintea, ochii tai vad doar WC-uri. Troleul opreste din nou: Doamneeee este chiar statia ta. Aproape ai ajuns. Cobori in graba, brutal, indepartand oamenii din fata ta. In fata ta o babuta cu o sacosa se chinuie parca de o ora sa coboare ultima treapta. Cine n-are batrani, sa-si cumpere! De ce? Chiar n-ai ce face cu banii? O tulesti pe langa ea si alergi catre casa. Ai ochii in lacrimi, strangi din dinti. Nu te mai doare maseaua. Sau? Cui ii mai pasa? Nu degeaba se spune ca poti uita de o durere daca altceva te doare mai tare. (Paranteza - imbecila e si intrebarea doctorilor: cat de rau te doare pe o scala de la 1 la 10? Esti tampit? Intotdeauna 10) Vezi blocul in care locuiesti. Te crispezi pentru ca ai uitat: stai la etajul 4. Intri pe casa scarilor; incepi sa urci. Pana la etajul 1 te-ai desfacut la haina. Pana la etajul 2 ti-ai desfacut cureaua pantalonilor. Agonizezi. Pana la etajul 3 ti-ai desfacut sireturile la pantofi. Etajul 4!!! Laudat fie Domnul. Apesi clanta. E incuiat. Cu maini tremurande cauti cheile si le introduci in broasca. Descui o data, tragi cheia, apesi clanta. Cine dracu a incuiat de doua ori??? Iti vine sa plangi. In final descui usa. Azvarli in hol haina, iti cobori pantalonii, arunci pantofii. Te lovesti de usa de la baie. E incuiat. Bati ca disperatul in usa, zbieri ca oricine ar fi acolo sa iasa. Acum!!! Iti frangi degetele, iti musti buzele. Acel cineva iese. Intri, asezi capacul de la WC, iti dai jos lenjeria intima si te asezi... OMULE! ACUM FA NIMIC, daca poti?!
miercuri, 20 mai 2009
Normal si anormal
In Romania este normal sa: te zbati pentru mancarea de pe masa; sa muncesti si sa fi prost platit; sa inghiti tampeniile sefului pentru ca sti ca doar genul acela de oameni au ajuns sefi, si oricum daca scapi de el dai de altul la fel (schimbarea sefului, bucuria prostului); sa nu fi apreciat; sa fi invidiat; sa fi la cheremul inchiriatorului apartamentului pe care il ocupi; sa ti se mareasca chiria; sa ti se mareasca taxele; sa ti se mareasca intretinerea la locuinta; sa inhalezi praf si smog; sa cante sambata si duminica manelele in tot cartierul, indiferent de ora; sa te aglomerezi la iarba verde, sa faci mici si sa lasi mizerie in urma ta; sa clacsonezi chiar daca esti primul la semafor; sa cumperi un produs expirat care e la promotie; sa nu fie nimeni tras la raspundere si de vina sa fie mereu mortul; sa arunci tamponul si prezervativul pe geam, sau chiar in WC; sa folosesti deodorant chiar daca nu ai facut duş; sa faci haz de necaz, astfel romaniii râd enorm; sa ai credit la banca, uneori peste posibilitatile tale; sa fraieresti pe cineva si sa bravezi cu asta; sa vrei sa scapi de celulita tinand doar dieta cu oţet si dandu-te cu crema cu extract de aloe si secretie de melc; sa fi prost si sa apari la TV, sa fi destept si sa dispari; sa fi credincios, religios chiar, dar sa dai vina mereu pe altcineva pentru toate nenorocirile tale (implicit chiar pe Dumnezeu); sa fi nevoit sa dai mita; sa rezisti la umilinte.
In Romania este anormal: sa nu ai telefon mobil; sa te imbolnavesti fara sa-ti permiti; sa mori nepregatit; sa ai probleme si sa mergi la psihiatru; sa crezi ca va fi mai bine; sa vrei pe merit o marire de salar; sa nu ai haine de firma; sa speri ca politia iti va recupera masina furata; sa ai incredere in politicieni.....
In Romania este anormal: sa nu ai telefon mobil; sa te imbolnavesti fara sa-ti permiti; sa mori nepregatit; sa ai probleme si sa mergi la psihiatru; sa crezi ca va fi mai bine; sa vrei pe merit o marire de salar; sa nu ai haine de firma; sa speri ca politia iti va recupera masina furata; sa ai incredere in politicieni.....
miercuri, 29 aprilie 2009
Dupa munca, si rasplata.
Chipurile in lume ar fi criza economica. Ba ea ar fi chiar si in Romania. Pot crede ca Romania este in criza, insa cand aud cuvantul economie alaturat Romaniei, ma podideste rasul. Noi suntem in criza economica din '90 incoace. Perpetua, stabila, mareata, atotcuprinzatoare. Profesorii ies in strada pentru bucata lor de paine, alaturat sunt bugetarii, taxe peste taxe, impozite forfetare sau de alt gen, banii au disparut prin crapaturile drumurilor asfaltate si nereceptionate de stat pe motiv ca ar fi de proasta calitate (lucru evident chiar si pentru un miop care sta pe un scaun pe Luna), se sparg banci cu nemiluita, se jefuiesc case de schimb valutar, unii oameni platesc cu viata pentru ca se incapatneaza sa pazeasca banii altora si implicit propriul lor loc de munca, pensia lor indepartata, fratii isi dau in cap pentru un petec de pamant mostenit, familii intregi pleaca in strainatate cautand banii care aici lipsesc cu desavarsire, isi abandoneaza aici copii de care se instraineaza treptat, toata lumea alearga intr-un maraton perpetuu, fara linie de finish alta decat moartea. In acest timp, intr-un sat romanesc o batranica gaseste o borseta plina cu 5000 de euro. Ii ridica, ii numara, stie exact ce sunt si care este valoarea lor si...ii returneaza proprietarului. Intrebata de ce nu i-a pastrat rapunde senina, duios consternata: "Pai cum sa-i tin ca nu i-am muncit?" No comment. Ce ar mai fi de spus?! Mamaie, cu cine votezi? Votez cu cine voteaza aceasta femeie, pentru ca stiu un lucru sigur: nu voteaza cu nimeni!!!!! Nu a fost obisnuita, nu a crescut intr-un sistem in care avea acest "privilegiu", nu si l-a insusit niciodata, nu-i simte obligativitatea sociala, nu-i vede rostul si nu-l intelege. Ceea ce a inteles pana la varsta asta a fost ca daca va munci, va avea cat sa traiasca linistita. Stiind un pic mentalitatea oamenilor de la sat sunt sigur ca si-a cumparat demult hainele si cele necesare pentru trecerea ei linistita pe lumea cealalta. Bine a facut. Din cat ii dau "alesii" de astazi pentru munca ei de-o viata probabil nu va avea sa plateasca groparii. Gestul ei mi se pare cu atat mai extraordinar cu cat a-ti insusi banii altora si pe care nu i-ai muncit, e politica de stat acum. E pentru prima data cand ma bucur ca democratia nu a ajuns la sat. Imi imaginez o camera in care stau Basescu, Boc, Tariceanu, Geoana, Hrebenciuc, Nastase si restul oamenilor de vaza de astazi si...plang. Isi plang soarta vitrega, il blesteama pe Dumnezeu: a fost odata o borseta cu 5000 de euro, iar ei au avut ghinionul sa n-o gaseasca. Respectele mele, stimabililor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)